Nu unul pripășit pe la noi cu ranița de glovo în spate, ci unul ceva mai viteaz, pus pe căpătuire… Povestea lui originală apare pe Novaya Gazeta un fel de fițuică rusească cu iz de democrație susținută, de vreun ONG de poponari din exil. O chestie siropoasă, demnă de Bollywood, cu final în ceață dar fericit…
Traducerea textului original, făcută cu AI-ul sună cam așa:
„Într-o dimineață de toamnă a anului 2023, tânărul nepalez Bista Prakash stătea cu picioarele încrucișate lângă altarul de acasă. Părinții lui, alături, finalizau pregătirile pentru puja (unul dintre principalele ritualuri de venerare și respect în hinduism). În fața imaginii zeului hindus Shiva și a statuetei lui Ganesha — zeul cu trup de bărbat și cap de elefant — se aflau ofrande pe altar: mango, banane și câteva bancnote de sute de rupii. La gâtul zeului Ganesha era un colier portocaliu: mama lui Bista îl împletise cu o zi înainte din flori proaspete de crăițe. Fire de fum de la bețișoarele parfumate se ridicau în sus, umplând spațiul cu un miros dulceag de smirnă. Bista privea camera cu un aer confuz. Gândurile i se amestecau. Îi vuia în urechi. Încă nu putea să creadă că reușise să fugă din Rusia. În acea dimineață, Shiva și Ganesha au primit rugăminți destul de neobișnuite din partea familiei Prakash. Aceasta îi ruga pe zei să purifice karma lui Bista de crimele comise — nu cu mult timp în urmă, tânărul nepalez de 25 de ani ucidea ucraineni, luptând de partea Rusiei — și să-l ajute să uite totul cât mai repede.”
Câte persoane a ucis exact, Prakash nici măcar nu știa. Aproximativ estima că ar fi fost „între zece și cincizeci.”
După ce a terminat ritualul, s-a ridicat în picioare, convins pe deplin că acum karma sa este curată. Adevărul este că Bista nu avea mustrări de conștiință. Însă suferințele fizice din cauza rănilor primite în război, coșmarurile nocturne și teama că ofițerii ruși l-ar putea găsi chiar și în Nepal și l-ar trimite înapoi pe front îl chinuiau în continuare, până în ziua în care ne-am întâlnit.
În mai 2024, Bista mă întâmpină la o stație de autobuz și mă conduce prin curți pentru mult timp până la casa sa — o cameră închiriată la periferia orașului Kathmandu. Poartă pantaloni de trening negri și o geacă albastră. Șchiopătează puternic pe piciorul drept și vorbește încet, aproape fără să-și deschidă buzele.
Este amiază, căldură. Trecem pe lângă tarabe de fructe, unde buchetele de banane atârnă ca ghirlandele. În apropiere, bărbați și femei, îndoiți, cară pe spate saci uriași. Un biciclist trece încet pe drumurile denivelate. De ghidon sunt legate de picioare, cu capul în jos, găini vii. Unele dintre ele mai deschid ochii din când în când și cloncăne ușor, ca semn de protest, pe cât le mai țin puterile.
Locuința lui Bista este la parterul unei clădiri gri din beton. Este o cameră minusculă, luminată de o lumină palidă. Un pat vechi, o masă, un scaun și o plită electrică cu două arzătoare. Pereții sunt vopsiți în roz, dar sunt foarte murdari. Fereastra dă spre baza unui gard înalt. Dușul este comun pentru trei etaje. Toaleta comună — exact ca la benzinăriile îndepărtate — se află chiar în fața camerei lui Bista.
Această cameră îl costă pe tânăr 37 de dolari pe lună. Acum, Prakash este nevoit să locuiască aici pentru a merge săptămânal la spital și a trata rănile primite în războiul altora. În ciuda recompensei promise de Rusia, Bista nu are nici măcar acești bani. Fratele său îl ajută să plătească chiria.
Descriind în acest reportaj condițiile extrem de dificile în care trăiesc Bista și alți nepalezi, nu încerc, desigur, să le justific decizia de a merge să lupte într-un război străin și să ucidă oameni nevinovați.
Partea 1. Se caută bărbați
Bista Prakash a crescut într-o familie săracă dintr-un mic oraș numit Dailekh. Mama lui se ocupă de gospodărie. Tatăl său și-a petrecut tinerețea în căutarea nesfârșită a unui loc de muncă în orașul său, acceptând orice putea găsi. De multe ori nu reușea să găsească nimic. Nepal este una dintre cele mai sărace țări din Asia de Sud. Este prins între India și China și nu are acces la mare. În Nepal trăiesc peste 31 de milioane de oameni, iar populația este în continuă creștere, la fel și rata șomajului.
Tatăl lui Prakash a purtat singur toată viața responsabilitatea de a întreține familia sa de șapte persoane. De multe ori, alături de sute de mii de conaționali, a fost nevoit să plece în India pentru a câștiga bani. Acolo, nepalezii lucrează pe câmpuri, în hoteluri și pe șantiere, unii se angajează ca șoferi de camioane sau paznici. Prakash culegea mere în regiunile muntoase din India. Nepalezii pleacă acolo la mijlocul verii, iar în octombrie se întorc acasă pentru a sărbători cu familia principalul festival național — Dashain. Acesta marchează triumful zeilor și zeițelor asupra demonilor. Apoi nepalezii pleacă din nou în India, iar în aprilie, când vine vremea să semene câmpurile, se întorc acasă. Până la călătoria în Rusia din 2023, Bista fusese în străinătate doar o singură dată. La 16 ani a plecat în India pentru a-și ajuta tatăl să câștige bani. Prakash a lucrat într-un hotel și s-a angajat cu entuziasm în orice sarcină: căra bagajele turiștilor în camerele lor, le curăța pantofii și ajuta bucătarii în bucătărie. După opt luni de muncă, i s-au plătit 45.000 de rupii — la cursul actual, aproximativ 30.000 de ruble. Băiatul nu a avut ocazia să viziteze India propriu-zisă: nu avea nici timp, nici bani.
După clasa a 11-a, Bista a intrat la colegiu. Voia să devină profesor de școală. Uneori, după ore, ieșea să joace badminton sau volei cu prietenii. În cea mai mare parte, însă, își petrecea zilele în librăria vărului său, ajutându-l și trecându-și acolo timpul. Oricum nu avea altceva de făcut în orașul lor. În iunie 2021, o tânără fată a intrat în magazinul lor — Bista s-a îndrăgostit de ea pe loc. I-a zâmbit, iar ea i-a zâmbit înapoi. Curând s-au căsătorit. Bista avea 22 de ani, iar mireasa lui — 19.
Un an mai târziu, fata s-a sinucis.
Ea studia la colegiu în orașul vecin Surkhet, așa că cei doi tineri se vedeau doar de câteva ori pe lună. Într-o dimineață de primăvară din 2023, un lăptar, ca de obicei, i-a adus o sticlă de lapte și a bătut la ușa camerei închiriate. Nimeni nu a deschis. Îngrijorat, lăptarul l-a chemat pe proprietarul locuinței. Acesta a deschis ușa cu cheia lui — studenta moartă atârna de ventilatorul de pe tavan. Bista nu a înțeles niciodată de ce soția lui a făcut asta.
— Inima mea a fost sfâșiată în bucăți, — își amintește Prakash. Vocea lui este încă la fel de liniștită și agitată. — Câteva luni după asta abia am mâncat, am plâns zile întregi, incapabil să mă ridic din pat.
Atunci, unul dintre verii lui Bista i-a propus să „schimbe peisajul” — să plece în Rusia pentru a studia ca specialist IT. El făcuse același lucru cu șapte ani înainte. A obținut o diplomă în Moscova și s-a angajat la Yandex. Prakash a împrumutat o sumă mare de bani de la un cămătar local și a plătit „agentului” un milion de rupii nepaleze (640.000 de ruble) pentru a-l ajuta să obțină o viză de vizitator în Rusia, să plătească taxele necesare și să cumpere bilete. Fără ajutorul „agentului”, Bista ar fi avut dificultăți în a ajunge în Rusia. Pentru a pleca din țară la studii sau muncă, un cetățean nepalez trebuie să obțină o aprobare corespunzătoare. Acest proces este lung și complicat. De aceea, „agenții” trimit nepalezii mai întâi cu viză turistică în Emiratele Arabe Unite, iar de acolo — la Moscova.
— Poate că cei care vor să plece în Rusia ar putea să pună la cale această schemă și pe cont propriu, — spune Abhash Budhathoki, reporter al publicației nepaleze OnlineKhabar. — Dar majoritatea lor sunt oameni din satele de munte. Sunt puțin educați, mulți nu au ieșit niciodată nici măcar din raioanele lor. Nu au nici cea mai mică idee cum să facă rost de vize, să cumpere bilete de avion și cu atât mai puțin cum să păcălească guvernul nepalez.
Ajuns în Rusia în iunie 2023, Bista a închiriat un apartament cu o cameră împreună cu încă șapte nepalezi, pe care îi cunoscuse recent în grupurile de WhatsApp. Înainte de a începe cursurile la facultatea dorită, trebuia să învețe limba rusă timp de un an la RGSU. Prakash plănuia să se angajeze pentru a-și plăti datoriile și a acoperi costurile de cazare și studii la Moscova. Dar, odată ajuns acolo, a descoperit că viza lui nu îi dădea dreptul să lucreze în Rusia. El s-a angajat ilegal să scaneze mărfuri într-un depozit al unui cunoscut marketplace. După prima lună de muncă, spune Bista, i s-a refuzat plata salariului. Cam în aceleași zile, dimineața devreme, în apartamentul nepalezilor au descins polițiști și i-au arestat pe locatari pentru că nu aveau înregistrare la Moscova.
— Eram îngroziți, — povestește Bista. — Polițiștii ne tratau ca pe niște animale.
După ce au petrecut noaptea în centrul de detenție provizorie, un polițist a cerut fiecăruia dintre ei o mită de cinci mii de ruble. Au plătit. Tot atunci, cămătarul a început să-l sune pe Bista, cerându-i să plătească datoria. Prakash intra în panică.
În august, Prakash a observat un anunț în vagonul de metrou: voluntarii erau invitați să se alăture armatei ruse. L-a fotografiat și a doua zi s-a dus la centrul de recrutare de pe strada Yablochkova. Acolo i s-a prezentat un contract în limba rusă. Prin Google Translate, Bista l-a tradus în nepaleză și a început să-l citească. Totuși, după ce a văzut suma pe care urma să o primească — între 70.000 și 200.000 de ruble pe lună, detaliile nu l-au mai interesat.
— Această ofertă părea un câștig la loterie. Un vis, — spune Prakash, zâmbind, demonstrând astfel că acum și el însuși se simte stânjenit de naivitatea sa de atunci.
În Nepal nu există serviciu militar obligatoriu. Bista nu ținuse niciodată o armă în mână. Dar acest lucru nu l-a deranjat nici măcar pentru o clipă.
— Te simțeai pregătit, așa dintr-o dată, să mergi și să ucizi oameni pentru bani?
— Nu m-am gândit la asta din punct de vedere moral. Pentru mine, era doar o muncă, pentru care mi se promitea o plată bună. Și aveam cu adevărat nevoie de acei bani: aveam o datorie de un milion de rupii.
— Dar nu puteai să nu înțelegi că această muncă presupune uciderea de oameni.
— Nu aveam dorința de a ucide oameni. Dar când mergi la război, ai doar două opțiuni: ori ucizi, ori ești ucis.
— Mai există și o a treia opțiune — să nu mergi la război.
— Da. Dar eram prins în capcană. După ce am plătit atât de mulți bani pentru acte și biletul către Rusia, trebuia măcar să-i recuperez. Și, mai bine, să câștig ceva în plus. Trebuie să fiu responsabil: sunt fiul cel mare în familia mea, frații mei sunt încă tineri, iar tatăl și mama au nevoie de ajutor.
— Ce știai despre conflictul militar în care urma să participi?
— Credeam că ambele țări greșesc. Da, Rusia a atacat prima, dar și Ucraina ucide oameni. În plus, ea a decis să lupte nu de una singură, ci la comanda SUA.
— De unde ai aflat despre asta?
— Din mass-media internațională, din TikTok.
La centrul de recrutare, Bista a fost asigurat că va fi instruit în tabăra de antrenament timp de aproximativ șase luni și abia după aceea va fi trimis pe front. Un medic l-a întrebat dacă are boli cronice și cu transmitere sexuală. Apoi i s-a dat un test de cunoștințe de bază în limba engleză.
— Am trișat la test: am folosit telefonul, — recunoaște Prakash.
În acel moment, nu știa încă că, acolo unde a ajuns, „trișatul” nu va fi doar al lui.
Partea 2. Motherfuckers
Primele trei săptămâni după semnarea contractului, Bista le-a petrecut în tabăra de antrenament.
— Nu știu de ce mi-au cerut cunoștințe de limba engleză, s-a dovedit că nici măcar soldații nu vorbesc această limbă, — a constatat Bista. — Cu excepția cuvântului motherfuckers, pe care comandanții îl foloseau frecvent pentru a mă insulta pe mine și pe ceilalți străini de acolo. Vorbeau întotdeauna cu noi exclusiv în limba rusă și insistau ca și noi să le răspundem tot în rusă.
De-a lungul timpului, Prakash a învățat cuvintele „puțin”, „stânga”, „dreapta”, „scuze”, „mulțumesc”, „ce mai faci?”, „totul este bine”, „normal”.
— Nu îi înțelegeam, — continuă Bista. — Când nu făceam ce ne cereau comandanții, începeau să ne înjure.
De exemplu, ei ne spuneau să ne întoarcem spre dreapta, iar noi mergeam spre stânga. Și imediat răsunau țipete: „Târfelor! Nenorociților!”
Semnificația acestor cuvinte, Prakash a aflat de la un prieten nepalez, care a servit alături de el în armată și știa limba rusă, deoarece trăise opt ani în Rusia.
În Nepal, felul preferat de mâncare al lui Bista era dal-bhat — orez cu piure de linte, condimentat din belșug cu mirodenii picante. În tabăra de antrenament, li se dădea adesea carne de vită, iar Prakash refuza: „Vaca este un animal sfânt, religia nu-mi permite să o mănânc.” În plus, „mâncarea rusească, nesărată și nepicantă,” i se părea atât de imposibil de mâncat, încât adesea se hrănea doar cu ceai cu pâine sau biscuiți. În ciuda acestor neplăceri, Bista încă se simțea la începutul unei noi vieți minunate. Ca și cum, din sute de mii de uși, el ar fi deschis-o miraculos pe cea potrivită, dincolo de care se aflau sacii cu aur. Înregistra videoclipuri pe TikTok, iar din vizionarea lor se putea trage o singură concluzie: avusese un noroc incredibil. În acele videoclipuri, el stătea întins lângă un tanc, zâmbind cu un pai în gură, stătea în pădure, îmbrățișându-și camarazii nepalezi, și altele asemenea. Și pentru această muncă aparent ușoară — deși cu împunsături și palme în afara cadrelor — urma să primească aproape două mii de dolari pe lună! Peste videoclipuri adăuga muzică populară nepaleză binevoitoare. După trei săptămâni în tabăra de antrenament, Bista a fost trimis brusc — brusc pentru el — pe linia de front în regiunea Harkov. El recunoaște că, atunci când mergea acolo, „nici măcar nu își imagina cât de înfricoșător va fi .”
— Un război fără sfârșit. Bombe care cădeau peste tot. Explozii. Nu se auzea nimic. Era înfricoșător. Gloanțele zburau pe lângă noi cu șuierături, — își amintește Prakash. — În jur zburau drone și vehicule aeriene fără pilot. Eram sigur că nu voi supraviețui și că nu mă voi întoarce niciodată în Nepal. Îi imploram pe comandanții ruși să mă lase să plec acasă, dar ei doar se înfuriau la auzul cererii mele.
Aflându-se acolo, Bista aproape că nu mânca și nu dormea timp de patru-cinci zile.
— Mâncarea nu ajungea adesea la noi. În ceea ce privește somnul, dacă adormeai — dormeai pentru totdeauna, — a înțeles Prakash. — Ne trimiteau pe linia frontului noaptea. Cine supraviețuia până dimineață, continua, cine murea — era liber. Mulți nepalezi, cu care eram acolo, au murit. Ceilalți au fost răniți grav.
— Știi câți oameni ai ucis personal?
— Poate zece, poate cincizeci, — răspunde calm Bista. — Trăgeam în ei cu un lansator de grenade noaptea, pe o distanță mare. Așa că nu puteam vedea exact câți am ucis. Odată, cu un singur foc, am distrus un camion întreg. Câți ucraineni au murit în el — cine știe.
Într-o noapte de septembrie 2023 (Bista nu își amintește data exactă), a fost rănit. Gloanțele și schijele de șrapnel i-au lovit piciorul, gamba și umărul.
— În acea secundă, am avut impresia că nu mai am picioare și că am surzit: în jur a căzut o liniște absolută. Am crezut că am murit, — își amintește el.
După ce a fost rănit, Prakash a rămas fără asistență medicală timp de alte două nopți, iar apoi a fost dus cu elicopterul la un spital rusesc. Numele orașului în care a fost dus, Bista nu și-l amintește. În certificatul medical pe care mi-l întinde, este scris în rusă că acesta a fost Belgorod. Acolo, chirurgii i-au scos gloanțele din picioare, iar schijele de șrapnel, care ajunseseră foarte adânc, au decis să nu le atingă.”
Partea 3 Evadarea din spital
În a doua jumătate a lunii noiembrie, un medic s-a apropiat de Bista și i-a spus: „Acum că poți din nou să calci pe picior, curând te vom trimite din nou pe front.”
— M-am speriat îngrozitor. Mă gândeam că voi muri dacă mă vor trimite acolo pentru a doua oară! — își amintește Prakash.
El fusese convins tot acest timp că cel mai rău a trecut: că se va însănătoși, apoi va fi eliberat din armată din motive de sănătate și va primi o despăgubire substanțială pentru rănile sale. Două zile mai târziu, dis-de-dimineață, Bista și-a tras în grabă pe el pantalonii de trening și un tricou și, încercând să pară cât mai relaxat, a ieșit pe furiș în stradă. A părăsit teritoriul spitalului și a mers, fără să se uite înapoi, timp de aproximativ o jumătate de oră. Apoi a oprit o mașină pe drum și a mers 12 ore până la Moscova, „rugându-se necontenit” să nu fie căutat. Pentru această călătorie, taximetristul i-a cerut nepalezului o sută de mii de ruble — și Prakash i-a plătit. Documentele lui Bista rămăseseră la comandantul său, așa că, odată ajuns la Moscova, s-a dus imediat la ambasada nepaleză. Acolo i s-a eliberat un nou pașaport în doar câteva zile. Cu toate acestea, a fost nevoit să apeleze din nou la ajutorul „intermediarului” din Dailekh (acesta i-a cerut pentru serviciile sale 670.000 de rupii — 430.000 de ruble).
La început, nepalezii nu pot veni în Rusia fără să încalce legea țării lor, iar apoi nu pot să se întoarcă acasă fără să încalce legea Rusiei. Viza cu care ajung în Rusia este de vizitator. Cu aceasta, nepalezii pot rămâne legal în țară maximum 90 de zile. Ei semnează un contract cu armata rusă pentru un an, deși, în următoarele luni, șederea lor în țară devine ilegală, deoarece viza expiră. „Agenții” le oferă documentele necesare și un bilet de avion către India — țara vecină cu Nepalul. Și abia de acolo, nepalezii se întorc în siguranță la Kathmandu.
Schijele
După întoarcerea din război, Bista a fost nevoit să închirieze o cameră jalnică la periferia orașului Kathmandu, pentru a putea să se trateze la spitalul local. Medicii vor trebui să-l monitorizeze timp de aproximativ un an pentru a vedea cum „se comportă” schijele de șrapnel din corpul său. Acestea ar putea provoca, potențial, boli oncologice. Dacă medicii vor observa efecte negative ale metalelor asupra organismului lui Bista, va fi necesară o intervenție chirurgicală serioasă.
În patru luni de serviciu în armata rusă, dintre care aproape două luni le-a petrecut în spital, Bista a fost plătit cu aproximativ jumătate de milion de ruble. Toți banii i-a cheltuit pentru a se întoarce acasă. În timp ce se afla în spitalul rusesc, Prakash a completat un formular pentru a primi compensații pentru rănire, dar nu a primit „nici un ban” din partea Rusiei. Nici măcar nu a început să-și plătească datoria.
— În Nepal este imposibil să câștigi atâția bani, așa că va trebui să plec din nou în străinătate pentru a mă achita de datorii. Dar mă voi gândi la asta peste șase luni (când va termina tratamentul. — Nota autorului).
Aproape în fiecare noapte, Bista are coșmaruri.
— Visez că sunt trimis înapoi pe front. Explozii, membre smulse. Îmi visez prietenii care au murit în fața ochilor mei. Și mă trezesc îngrozit și ud de transpirație rece, — mărturisește el. — Am plecat în Rusia ca să scap de stresul cauzat de sinuciderea soției mele. Dar peste acea traumă s-a suprapus alta, iar acum viața mea este insuportabilă.
Sunt zile în care Bista își petrece întreaga zi fără să iasă din cameră.
— Derulez videoclipuri pe TikTok în pat, apoi mă uit la perete, dorm, iar apoi mă uit la alte videoclipuri, stau în liniște. Așa trec zilele mele — spune el.
–––––-
Unii ajung să lupte, alții în construcții, să livreze mâncare, să curețe wece-uri, nu contează, totul e să scoată bani. Sunt dispuși să facă orice, oriunde pentru bani, inclusiv să lupte. Nu ii interesează pentru cine. Numărul lor, la noi dar și în alte părți este în creștere constantă. Sunt constituite filiere complete susținute de bani proveniți din fondurile progresiștilor. Armate întregi de imigranți, legali sau nu, invadează zilnic Europa. Pe Bsta din poveste poate o să-l vezi la un moment dat aducându-ți shaorma la ușă. La fel de bine, poate atacând pe cineva penru că i s-a dat bani s-o facă. Face parte din noua normalitate cu care suntem forțați să ne obișnuim. În caz de ceva grav, poate chiar omor, Bista este făcut pachet și trimis acasă. După o perioadă va merge în altă parte….
Asta e realitatea oficială, pe numere la noi:
– mai 2024 – 140.865
– decembrie 2023 – 129.889
– decembrie 2022 – 103.255
– decembrie 2021 – 72.527
– decembrie 2020 – 56.432
– decembrie 2019 – 51.078
– decembrie 2018 – 35.150
– decembrie 2017 – 30.396
– decembrie 2016 – 26.084
– decembrie 2015 – 21.657
din ăștia, mai mult de jumătate – 82.527, vin din Asia:
– Nepal – 25.982
– Sri Lanka – 17.101
– Turcia – 10.000
– India – 9.667
– Bangladesh – 7.212
– China – 3.749
– Pakistan – 3.315
– Vietnam – 2.858
– Filipine – 2.643
Cu ceva excepții din partea turcilor, nu au nicio pregătire la bază și cunosc puțin sau deloc limba engleză. Planul Kalergi este în plină desfășurare…
